Despre dezamagiri

   Mi-a luat ceva vreme sa admit si sa constientizez deopotriva ca dezamagirea este un efect bazat pe principiul actiune-reactiune,un rezultat si nu o stare.Acum stiu ca nimic nu se petrece ori se intampla asa,pur si simplu.Interesant mi se pare ca noi,oamenii,suntem spectaculosi in incercarea noastra furibunda de a gasi intr-un timp cat mai scurt cu putinta un tap ispasitor,pe cineva responsabil de dezamagirea provocata intr-un final de noi insine,fie ca avem taria sau nu de a recunoaste.Sa prindem vinovatul,sa-i dam la gioale,sa-l legam fedeles si sa-l batem pana la sange,sa ne varsam toata furia acumulata din orice fleac care ne deranjeaza,din orice fel de frustrare.Suntem ipocriti,cu noi si nu numai.Insa nu este nimic rusinos in asta.La urma urmei,nimeni nu este perfect si e perfect ca nu este asa.Am fi ajuns sa uram o lume plina de alti noi.
   Tu chiar crezi ca ce ai primit este acelasi lucru cu ceea ce ti-ai dorit? Tu oare nu vezi ca pentru a uita de durerea de cap te lovesti in genunchi? Atat de simplu este.Iar simplul este in van.Divinitatea nu te va ajuta.Rugaciunile balmajite,urmele ramase pe genunchi din pricina metaniilor...nimic,totul e in zadar.Nu-ti poti cere sa uiti.Asta nu este nici o smecherie.Sa-ti amintesti fara sa te doara...asta e driblingul suprem.Eu,tu,el/ea...astazi suntem.Maine,cine stie ce se va spune despre noi? E drept,avem nerv si ani putini,spirit vesnic tanar insa este teribil de ciudat cum pe noi ne apasa lucrurile care conteaza de regula cel mai putin.Ne bagam picioarele in ea de logica care pana acum ne-a tinut intacti si ne incropim cateva fantasme,sanatoase credem noi.Ne suprimam putina siguranta pe care o detinem provizoriu si ne inscriem in ruleta.Vrem iubire! Doar ca pentru asta trebuie sa pariem.Iar miza nu este decat o inima,cea din dotare.
   Heirupismul asta romanesc care ne caracterizeaza prima jumatate a vietii este de neinteles,in prima faza.Haideti sa fim realisti! Nu este deloc un indemn la insensibilitate,ci mai degraba un studiu rational al sentimentelor.Dar noi inca mai credem in stele.In stralucirea lor.Ce,cum sau de ce se intampla sa ne orbeasca nu avem habar.Sunt si mai multi cei carora nu le pasa.Dar le privim.Nu mereu,nu la fel.Dar le iubim.Orbiti,le adoram.Pentru ca pe cerul imaginat de noi femeile sunt stelele noastre.
   Dureros este ca ne aflam pe un plan ascendent al decaderii noastre morale.Ne ieftinim existenta si posibilitatile.Fireste ca noi nu ne plangem insa stim sa inghitim in sec cu brio.Suntem bravi corigenti.Si de cele mai multe ori purtam vestmantul cel mai iluzoriu cu putinta : minciuna.Ipocrizia nu exista ca notiune.Ea este insa definita de reactiunile noastre.Astfel ca noi ajungem sa fim ipocriti.Franchetea de care dam dovada e semnul abandonarii ideii de a iubi lipsindu-ne de orice interes.Un zambet nu mai este suficient pentru a-l starni.Noi suntem cei vechi,mereu cu un picior in neantul uitarii,nepasarii,ridicolului,al uitarii usturatoare.Iadul nostru ni l-am creat noi si ochii inexpresivi in care vedeam totul cand de fapt nu era nimic acolo.Pedeapsa cea mai mare pentru indrazneala de a iubi necunoscutul nu e saltul in goliciune ci lunga perioada de timp ramasa cu noi insine pana la sfarsit.Pedeapsa e rememorarea tuturor fleacurilor care pana acum ceva vreme aveau puterea de a-ti schimba dispozitia urmatoarelor ore pana la primirea unui semn nou,pana la urmatorul apel telefonic primit.Acum,toate aceste amintiri sunt instrumente de tortura,arme care folosite de timp isi vor face treaba intr-o maniera teribil de dureroasa.
   Nu te plange!
   Ai vrut iubire?
   Poftim...e toata a ta!