Teama de simplu

      Nu m-as fi asteptat niciodata ca aceste cuvinte sa fie capabile de alaturare,daramite de enuntie de concept. Dar poate ca intr-adevar,lumea nebuna in care ne invartim,chiar face ca imposibilul sa para un fleac. Vremurile pe care le-am apucat incep sa transforme totul si sa ne transforme in orice. Acum,sigur ca ne putem bate cu pumnul in piept ca nu e deloc asa ori ca nu e cazul nostru s.a.m.d. Dar ce ne spunem in clipa de luciditate pe care o avem noi toti sporadic,atunci cand ne privim in oglinda? Putem fi oare multumiti de noi insine? Putem avea admiratie pentru toate lucrurile de care suntem capabili si pe care le facem de cele mai multe ori asemenea automatismelor? Ori suntem macar constienti de puterea de impact pe care de cele mai multe ori ajungem sa o neglijam pana cand,in cele din urma,ajungem sa o ignoram complet? Suntem ori mai suntem atenti la ce se intampla in jurul nostru si cum tot ce facem si spunem are un impact major asupra tuturor dar mai ales asupra noastra?

     Omul,in simplitatea lui,a incercat mereu sa fie ori cel putin sa para sofisticat.Pentru ca...de dragul aparentelor. De cele mai multe ori fara temei. Si,la fel,de cele mai multe ori fara efect de rasunet. Ca si cum tentativa asta de schimbare nu ar fi fost inregistrata de nimeni nicaieri. Sunt false impresii si pareri neavizate care parca ne imping sa ne conformam unor standarde total straine noua,standarde pe care parca nici nu prea le-am intelege noi dar hei...daca toti o fac,noi de ce nu...corect? Si asa ajungem sa ne instrainam de noi,sa devenim un soi de mascote care nu se pot integra decat in circul actual prezent mai peste tot. Eu nu stiu cum sa comunic cu ei...cu sofisticatii.

     Observ cum raspunsurile simple la intrebari cel putin la fel de simple capata o forma bizara prin multitudinea de termeni. Se cere ori se asteapta o alambicare ingramadita de cuvinte,cu cat mai multe cu atat mai bine,incat,de cele mai multe ori si in cele din urma,incep sa pierd firul. Imi uit intrebarea pentru ca raspunsul devine insipid si teribil de zgomotos. Parasesc conversatia pentru ca locul meu nu mai este acolo. Ma indepartez de grupuri pentru ca devin subit un paria cand deschid gura ori incep sa gandesc. Sunt privit stramb pentru ca am ramas acelasi,pentru ca nu vreau sa fiu ca altii.

     La ce bun toate astea?