Ca ploua.Si ca te
va sterge de pe mine.Si ca orice strop de uitare izgonit din cerul
bacovian prea plumbuit pentru gustul meu masochist de auto-mutilare
îmi va smulge bucăți de țesut în speranța ca se va prinde de
mine.Si ca mai apoi,cand toate astea vor lua sfârșit,cand nu voi
mai avea taria,curajul,tupeul și curiozitatea de a privi foaia în
care te citeam printre rânduri,sa cred de fapt,sa sper,sa-mi doresc
sa concluzionez ca nici o editie limitata nu este cu adevărat
limitata pana când nu este sfârșită.
Ca primul strop
pe care l-am simțit pe fata nu a fost rece.Si ca norii,dar mai ales
prezenta lor,nu a însemnat nimic.Caci ei sunt acolo...si totuși
asta nu împiedica albastrul caselor să mă arunce în o ușoară
melancolie euforica aproape stupida,puerila; ca și cum copilul
inundat de nou striga după mama în speranța ca doar așa ce știe
va rămâne așa.
Ca nimic nu se
schimba.Si ca nu sunt coerent.Si mai ales ca iubesc : și poezia,si
umorul și pauza dintre nume și timpul scurs dintre vederi,si când
aud de tine,si când urmărim împreuna marea,si când închid ochii
seara.Ultimul tunet,prima strigare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu