Totul va fi bine sau despre cum sa (ne) mintim frumos
Nici nu mi-am permis sa-mi imaginez ce va fi pe mai departe.Atunci,ce era ori ce aveam atunci...era tot ce conta.Prezentul.O icoana pe tocuri si atat.Am iubit-o.Nu pentru ca ar fi fost cea mai frumoasa femeie.Nu pentru ca ar fi fost cea care imi solicita mintea la maximum.Nu pentru alunita de pe spate.Nu.Am iubit-o pentru ca asa am crezut ca este corect si bine.Pentru ca asta stiu sa fac cel mai bine.Fara sa stiu prea multe sau fara sa-mi pese daca si cum se va termina.In iuresul si amalgamul de stari de zi cu zi prin care ma trec,ea cumva reusea sa ma calmeze.Si o admiram pentru asta.
Se facea ca era toamna cand am redescoperit-o.Pentru ca o cunosteam de ceva vreme.Doar ca nu mai semana deloc cu fetita aceea care se bosumfla la fiecare 5 minute cand nu primea orice dorea.Acum era o femeie puternica,cu vise si idealuri marete,capabila sa spuna NU atunci cand era cazul.Si o admiram pentru asta.Daca eu nu as fi fost eu,probabil as fi simtit un pic de invidie pentru asta.Poate pentru ca eu nu cunosc acest sentiment.Poate pentru ca as fi vrut sa stiu si eu asta...sa refuz la nevoie,sa nu accept orice.Dar eu nu sunt programat asa.Eu nu sunt programat sa urasc persoana care imi umbla hai-hui prin inima si minte dupa bunul sau plac,chiar daca dupa ce a inchis usa in urma sa nu mai am cui sa cer socoteala pentru naivitatea de care am dat dovada.Eu nu am invatat sa vreau sa cred ca exista ceva mai bun.Poate pentru ca nici nu pot crede asta.Pentru mine lucrurile sunt simple - e totul sau nimic.Chiar daca cicatricile imi sunt largite,chiar daca joc rolul de sadic vesnic nemultumit.Pe fetita aceea bosumflata nu am stiut sa mi-o apropii,pe femeia puternica cu vise si idealuri marete nu am stiut sa o pastrez.Mi-am propus sa scriu despre asta,sa-mi las povestea tiparita pe cateva coli.Nu ca pe o spovedanie,nu pentru ca as avea incredere in cei ce-mi spun ca ''dupa ploaie,vreme buna''.Ci pentru ca ori de cate ori voi avea pofta de ceva nou sa-mi reamintesc ca sfarsitul mi-e cunoscut.
Se facea ca era toamna cand am redescoperit-o.Pentru ca o cunosteam de ceva vreme.Doar ca nu mai semana deloc cu fetita aceea care se bosumfla la fiecare 5 minute cand nu primea orice dorea.Acum era o femeie puternica,cu vise si idealuri marete,capabila sa spuna NU atunci cand era cazul.Si o admiram pentru asta.Daca eu nu as fi fost eu,probabil as fi simtit un pic de invidie pentru asta.Poate pentru ca eu nu cunosc acest sentiment.Poate pentru ca as fi vrut sa stiu si eu asta...sa refuz la nevoie,sa nu accept orice.Dar eu nu sunt programat asa.Eu nu sunt programat sa urasc persoana care imi umbla hai-hui prin inima si minte dupa bunul sau plac,chiar daca dupa ce a inchis usa in urma sa nu mai am cui sa cer socoteala pentru naivitatea de care am dat dovada.Eu nu am invatat sa vreau sa cred ca exista ceva mai bun.Poate pentru ca nici nu pot crede asta.Pentru mine lucrurile sunt simple - e totul sau nimic.Chiar daca cicatricile imi sunt largite,chiar daca joc rolul de sadic vesnic nemultumit.Pe fetita aceea bosumflata nu am stiut sa mi-o apropii,pe femeia puternica cu vise si idealuri marete nu am stiut sa o pastrez.Mi-am propus sa scriu despre asta,sa-mi las povestea tiparita pe cateva coli.Nu ca pe o spovedanie,nu pentru ca as avea incredere in cei ce-mi spun ca ''dupa ploaie,vreme buna''.Ci pentru ca ori de cate ori voi avea pofta de ceva nou sa-mi reamintesc ca sfarsitul mi-e cunoscut.
Cel mai probabil, la un moment dat, va fi bine, dar va fi o alta dimensiune, o alta masura si un alt fel de a iubi. Cat despre trecut, o sa ramana acolo si din cand in cand o sa doara.
RăspundețiȘtergereNicoleta draga,tu stii ca ai dreptate,,,ce ti-as putea scrie eu acum? Iti foarte multumesc pentru timpul tau alocat citirii bazaconiilor mele de pe aici.
ȘtergereTe rog continua sa scrii bazaconii :)
RăspundețiȘtergere