fragment din ''Primele 100 de zile''

   Nici nu stiu ce ar trebui sa fac in continuare.Bine...multe variante nici nu mai am. Am citit undeva,pe un blog pare-mi-se,ca isi face efectul in 20-30 de minte. Si ca nu e dureros. Ironic...dupa o viata de trairi dureroase aleg un sfarsit lipsit de ce credeam ca este obligatoriu. Macar acum,aici unde sunt,este mai multa liniste decat mi-as fi putut dori vreodata. Am si o mica livada...mai mare mi-ar fi fost satisfactia daca eu as fi fost cel care ar fi plantat toti acesti pomisori pe care nu-i voi vedea dand rod. Nu-i voi vedea haituiti de mii de albine,nu ma voi bucura de umbra lor in toridul august. Ma simt atat de obosit,ma doare ceva si nu mai stiu ce. Am obosit odata cu mine si pe toti cei din jur. Am alocat zile intregi drumurilor la tot felul de doctori,vraci si descantatori ce n-au izbutit sa-mi gaseasca leac. Am devenit mai apoi client fidel al psihologilor ce-au dat gres incercand sa schimbe ceva in/la mine. Ma amuzam teribil vazandu-le stradania de a-mi pastela orizontul. Gandeam ca ei trebuie ca sunt tare nefericiti. La urma urmei stiu cum este...sa lucrezi atat de mult si sa nu-ti iasa? Sa vrei si totusi sa fii nevoit sa te declari neputincios? Astia erau fratii mei de suferinta.
   Aproape ca nu mai vreau nimic. Stii,cand vrei ceva si nu obtii sau lucrurile nu merg in directia voita dezamagirea survenita este cu mult mai mare decat atunci cand nu ti-ai fi dorit acel ceva. Asa am ajuns la ideea ca este mai bine sa nu vreau nimic. Iar daca vreau sa fie musai o negatie in fata. Exemplu : nu vreau sa ma gaseasca mama. Anticipez ca va plange mult si poate se va intreba daca ar fi putut face ceva sa ma impiedice. Va recurge mai des poate la vopseluri destinate parului caci ma gandesc ca va albi si mai mult decat a facut-o deja. Dar durerea se va estompa in timp si sper sa ramana din mine o amintire frumoasa in ciuda tuturor ce imi vor comenta actiunile ca fiind ale unui tanar las ce avea tot viitorul in fata. Daca e sa regret ceva este faptul ca nu voi putea auzi nici o vorba din ce vor spune cei ce se mi vor perinda pe la capatai. Mereu am urat lipsa de imaginatie,incapabilitatea de a vedea dincolo de aparente. Parca ii si vad,toti sobri,roind in jurul mesei in haine negre,suspinand fals si exclamand ''ce tanar era!'' ori ''ce-o fi fost in mintea lui?'' sau ''daca as fi stiut ce e cu el poate l-as fi putut ajuta.''. Texte de uzura si umor. Cum sa ma ajute cel ce nu se poate ajuta pe el insusi? Cum sa ma inteleaga cel ce nu se poate intelege pe sine? Iar asta cu tineretea este ambigua,impersonala si lipsita de substanta.
    Corpul meu resimte toate noptile pierdute,inecate in vin ieftin si tigari vandute la bucata. Mintea imi este roasa de intrebari si indoieli de cel putin 60 de ori pe minut. Iar sufletul ce-l aveam la inceput de drum mi-a fost amanetat,inselat si otravit de atatea si atatea ori incat la intrebarea ''ce suflet ai de faci asta?'' raspunsul meu mereu continea un verb folosit la timpul trecut. Pentru ca asta este adevarul...am avut suflet,prea mult suflet si am umblat cu el pe tava intocmai ca un tampit,oferindu-l oricui isi flutura genele a mister,oricui isi lipea buzele de ale mele,oricui imi promitea ca singuratatea mea a luat sfarsit. As putea spune in apararea mea ca am fost naiv. Dar asta nu poate fi invocata decat o singura data. Naivitatea si prostia nu sunt unul si acelasi lucru. Naiv poti fi la inceput. Sa perseverezi in asta e ca si cum nu ai vrea sa recunosti ca exista consecinte pentru tot ce faci sau spui.
    Mi se incetoseaza privirea. Pulsul mi-a luat-o la galop. Si cu toate astea ma simt ciudat de calm. Cine spunea ca atunci cand sfarsitul ti-e aproape iti revezi toata viata inaintea ochilor? Uite ca nu este deloc asa. Sau poate trebuie sa mai astept putin. Dar cat sa mai astept? S-au scurs deja 17 minute. Cu ochii pe ceas. Cronometrand sfarsitul. Uite si ceva bun in asta...poate asa o pot revedea pe prima fata pe care am indragit-o,primul pat in care mi-am lepadat virginitatea,prima intalnire cu salciile pletoase de la Dunare. Poate mi-e norocul atat de mare si voi apuca sa-l vad pe tata. Au trecut ani buni de cand a murit. Nu am avut vise cu el...nu mi s-a permis. Odata,in vis,am vorbit cu el la telefon. El intreba de sora mea,eu il intrebam daca e bine unde e. Din vocea lui n-am citit altceva decat resemnare. M-am trezit plangand.
    Ar trebui sa ma ridic de aici,sa fiu in pat. Nu vreau sa fiu gasit la masa. Nici ordine n-am mai apucat sa fac. Ultimele randuri sunt scrise foarte urat,de parca ar fi scrise de altcineva. Respir...inca respir. 23 de minute. Cat mai dureaza? Ma intreb daca ce mi-a vandut tipul ala este ceea ce doream. Sper sa nu ma fi inselat. Nu stiu ce sa mai fac. Nu vreau sa las vreun bilet,aduce prea mult a...stereotip. Nici nu vreau sa spun cuiva Adio. Adica,la ce bun? Imi va raspunde cineva? Va fi contat? Am vazut ca altii asa fac...formuleaza tot felul de pareri de rau,isi cer scuze cunoscutilor. Ori eu nu vreau deloc sa fac asta. De ce pareri de rau? Cui sa-mi cer scuze? Si de ce? Imi suna telefonul...nu vreau sa stiu cine e. 27 de minute. Oare am luat ce si cat trebuia? Trebuie sa verific cutia. Ah,nu ma pot ridica de aici! Asta e bine. A inceput asadar. Ochii mi se inchid,ma ustura pleoapele la inchidere. Le simt incinse. Somn. Ma simt atat de obosit.Intrebarile au incetat. Liniste. Cine e nebun sa sune la ora asta la usa? Mai intai telefonul...acum usa? Nu vreau sa aud...