Cine te crezi?

   Te-am observat din primul minut.Erai acolo,cuminte,ferindu-ti privirea de orice iti putea parea ostil.Chiar daca nimic nu ar fi putut ajunge la tine.Cu atitudinea glaciala afisata,cu oarece indiferenta,pe alocuri nepasare,pareai dintr-o alta lume.Si da,recunosc,m-a speriat un pic superioritatea dumitale.Insa mi-am revenit destul de repede.Stiam ca am o varsta destul de frageda pentru a ma intalni cu ingerii.Asa ca am inceput sa te studiez pe capitole.Ochii mi-o cereau,iti jur.De parca imi urlau ca scosi din minti: ''mai uita-te o data la ea si spune-ne ca ai mai vazut ceva atat de minunat.Pentru ca noi nu ne aducem aminte''.Devenisesi,intr-un timp atat de scurt,ca un drog pentru mine,asemeni apei de mare pentru naufragiati care o sorb in nestire in incercarea de a-si potoli setea.
   Aveai o piele atat de alba si draguta incat m-am grabit sa concluzionez ca nici macar Soarele nu a indraznit sa te dezmierde cu ale sale raze.Imi pareai mai degraba o bijuterie scoasa doar la o ocazie anume.Timpul uitase sa treaca peste tine,erai inca o copila cu ras zglobiu si inocenta aferenta.Erai gingasa ca un acord de pian.Iar eu eram atat de multumit ca te pot privi incat as fi fost tentat sa admit ca exista un Creator.Si,daca exista,tu esti cea mai faina lucrare a Sa.Un fel de test pe care l-a trecut cu brio.
   Imi aduc aminte cum te jucai cu creionul in parul strans la spate,pe jumatate.Iar cealalta jumatate iti invada gatul...suvite de par saten intr-un ocean de piele imaculata.Iar vocea...nu cred ca am auzit vreodata un sunet mai placut.Nu cred ca m-as fi saturat sa te privesc si sa te ascult.Nu stiam cum sa ma port cu tine.Nu stiu de ce aduceai cu o picatura de apa,iar eu ma credeam capabil sa te rup in doua.Probabil ca asta era motivul fastacelii mele.Pentru ca oricate cuvinte as fi stiut,oricate scenarii  as fi probat anterior...fata in fata mereu era o alta poveste.Imi spuneai vrute si nevrute iar eu nu reuseam decat sa dau din cap.Tu aveai toate raspunsurile.Tu erai de ajuns.Iar cand privirile ni s-au intalnit?Glumesti? Cred ca atunci am stiut pentru prima data ca nimic nu mai poate fi la fel.Atat a fost mai mult decat suficient.Atat...si orice stiam pana atunci s-a schimbat complet.Am putut face distinctia intre sacru si profan,intre bine si rau,intre mult si putin.Pentru ca atunci aveam totul.Pentru ca acum am nimic.
   A fost o buna perioada de timp in care mi-am incarcerat toate zvacnirile mele,fara un motiv anume.Probabil teama de un eventual refuz m-a facut sa nu-ti spun nimic,poate nepriceperea mea a contribuit decisiv.Insa eram novice intr-un domeniu in care nu multi sunt cei care pot spune ca-l stapanesc cu desavarsire.Si atunci m-am revoltat.Si tot atunci am inceput sa te urasc.Pierdeam zilnic ore bune in fata oglinzii incercand sa-mi raspund la intrebarea ''cine te crezi?''.Si te uram pentru toata nevinovatia din privirea ta.Te uram pentru orice lucru faceai pentru ca nu avea cum sa iasa decat perfect,pentru ca tu erai perfecta.Imi bombardam reflexia din oglinda cu intrebari la care oricum nu as fi primit in veci raspuns.Cine te crezi de nu ma pot gandi la nimic altceva in afara de tine?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cel mai frumos Daca

Fila de jurnal personal

Teama de simplu