fragment din Primele 100 de zile
- Dar...spuneai ca ma
iubești.
- Draga,te rog...hai
sa lasam copilariile astea.Mai bine vino lângă mine,la fereastra sa
urmărim ploaia.
- Ploaie? Ce ploaie?
Era un soare orbitor,teribil de deranjant,cum rar am văzut în
ultimii ani...dar mai deranjant e felul tău în care încerci sa
deviezi discuția într-un punct mort.
- Esti naiv...despre
asta e vorba; nu vezi? - ploua...iar Soarele e la locul lui.
Si primul cuvant care mi-a venit in minte : premeditare.Recunosc ca nu am vazut asta venind.Privitul in ansamblu nu a fost niciodata punctul meu forte. Daca e ceva ce am retinut din tot ce are legatura cu Eminescu atunci cu siguranta este asta : carpe diem.Insa nu mai era nimic de spus.Procesul se derulase deja,verdictul fusese dat,nu mai ramasese decat sa se puna in aplicare.Restul zilei mi l-am petrecut cu fata lipita de geam,ascultand ritmul ploii.Ochii ii tineam inchisi cu aceeasi incapatanare cu care ii tinusem deschisi pana acum,in opinia mea.Niciodata nu am vazut.
- Tu nu glumesti.
- Fii bun cu mine,mai avem doua zile.Inca 48 de ore de vise.
N-am stiut despre ce vise spunea ea.I-am surprins ochii fara pic de rautate in ei,la fel de mari si patrunzatori,ca un ocean de relaxare si pace aproape de nedescris in cuvinte.O dublura a Evei inainte de a musca din mar.Ea nu a stiut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu