Visul unei povesti

 Aseara te-am visat. Din nou. Si nu pentru ca as fi vrut pentru ca daca asa ar fi stat lucrurile as fi preferat sa nu ma trezesc deloc. As fi preferat sa raman in visul meu. Un visator. Un fraier pentru unii,un idealist pentru altii. Cu totii au dreptate,evident.
   In visul meu nu erai deloc schimbata. Aveam pauza la pranz iar toate orele libere mi le petreceam la un anticariat tinut deschis cu inversunare de un oarecare domn Rusu. Ajunsesem,intr-un timp relativ scurt,sa iubesc locul acesta. Nu pentru preturile cerute pe volume pentru ca aici nimic nu era de vanzare. Nu pentru atentia oferita de proprietar fiindca domnul Rusu era mereu in spatele biroului,cu ochelarii aceia micuti pe nas si vesnica tigara aprinsa si abandonata in scrumiera imaculata,mereu citind alta si alta carte. Indrageam locul pentru povestea lui. Anticariatul tinea 2922 de carti. Era numarul de zile pe care le traise Mihaela,sotia domnului Rusu,alaturi de el pana sa se stinga. 10 ani,2922 de zile pana sa cedeze in fata cancerului. Copii nu aveau si cum stia ca ar fi putut la fel de bine sa renunte la mancare si odihna pentru a-si potoli apetitul pentru literatura,s-a gandit sa umple apartamentul cu ceva. Gandea ca asa il va tine ocupat. Si-a dorit ca ultimele sale zile sa nu si le petreaca plangand-o ci mai degraba facand ceva ce adora. O ultima zi,o ultima carte. De aceea nu le vindea. N-ar fi putut sa schimbe ultimele ei zile cu bani. Le puteam citi,desigur,dar ele nu plecau de langa el. Iar sambata era ziua povestilor. Era ziua in care nu se apropia de birou. Dimineata la 08.00 aprindea o tigara si o lasa in scrumiera. Ulterior am aflat ca el nu fumase toata viata ci Mihaela obisnuia sa se prosteasca la cafea dimineata. Sambata era ziua in care se plimba si socializa cu oricine era acolo. Cita,recita si dadea indicatii oricui le cerea. Beam cafea cu totii si ascultam vrajiti parca cum reusise o femeie sa schimbe un barbat intr-o decada. Invatam de la el cum sa avem rabdare,sa ne obisnuim sa ascultam mai mult,sa ne deprindem ochii sa vada in ansamblu,sa analizam abia dupa ce am terminat sa ne analizam pe noi insine. Si ne intorceam mereu pentru a reinvia. Iar si iar si iar. Pentru ca nu ne puteam opri. Iar daca am fi putut sa facem asta sunt sigur ca nu am fi vrut.
   Era sambata si ma indreptam spre anticariat. Drumul pana acolo era simplu : 8 statii de autobuz. Ma urcam in el cand te-am vazut. Erai in fata magazinului cu articole pentru nou-nascuti,incercand parca sa descifrezi orarul afisat pe usa. Eram pe scari inca atunci cand te-ai intors pe calcaie cum faceai de obicei si ai pornit agale spre locul de unde obisnuiam sa ne luam dulciuri la kilogram. Soferul imi tinea un monolog cum ca ar fi mai convenabil pentru mine sa-mi scot abonament in loc sa-mi platesc zilnic calatoria. Ovidiu...un baiat saritor si grijuliu cu strainii pe care ii purta intr-o parte si alta a orasului. Sofer de 2 ani pe aceeasi cursa. Imi placea omul insa azi il uram. Pentru ca avea aceeasi pofta de palavrageala. Dar eu te zarisem. Iar mie imi placea sa te vad in liniste. Iti aduci aminte cand ramaneam parca mut ori de cate ori ramaneam doar noi 2 in orice loc iar tu radeai cu gura pana la urechi zicandu-mi ca te sorb din priviri? Azi iti dadeam dreptate. Trecuse atata vreme iar eu ma surprindeam avand aceleasi obiceiuri. Era ca si cum nu m-as fi schimbat deloc. Si era un pic dureros pentru mine pentru ca-mi jurasem ca voi fi altul,ca nu voi lasa sa ma afecteze faptul ca ai ales sa pleci fara sa-mi spui un cuvant doar. Timpul nou se intalnea cu tipul vechi.
   Galagia din autobuz m-a facut sa reactionez. Calatorii doreau ca soferul sa urneasca transportorul din loc,unii se grabeau sa prinda preturi mici in piata,altii doreau sa ajunga la intalnire cu persoane dragi,eu ramasesem pe trepte privind ultima femeie care m-a facut sa ma cutremur. Asa ca am coborat. Mergeam cu capul in pamant,spasit parca in urma ta. As fi vrut si n-as fi vrut sa te ajung din urma. Dara de parfum pe care o lasai in spate imi paraliza orice idee. Dupa aproape 300 de metri te-ai oprit in loc fara nici un motiv. Eu m-am panicat...eram incapabil sa ma decid,nu mai stiam ce sa fac. Sa merg in continuare,sa trec pe langa tine si sa sper ca nu ma vei recunoaste? Sa ma opresc si eu? Asta ma incurca si mai tare pentru ca daca te-ai fi intors si m-ai fi vazut ai fi putut crede ca asemeni obsedatilor aceia de-ti dau fiori,te urmaresc peste tot. Datorita inertiei mai mult am continuat sa merg. Iar tu ramasesesi pe loc. Abia cand am ajuns in dreptul tau am vazut cu coada ochiului cum incepi sa mentii pasul cu mine. Nu stiu cum ai reusit dar ai simtit imediat ca sunt eu. Si ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ai intrat in vorba cu mine. Salutul era prea formal cred,de vreme ce ai renuntat la el. Eram atat de coplesit cand m-ai luat de brat...nu-mi amintesc sa fi spus ca sunt de acord sa bem ceva si totusi m-am trezit in cafenea,in fata ta si urmarind cercurile facute aproape perfect de lingurita de zahar. Tu-mi spuneai despre tine,despre ce facusesi intre timp,intamplari intrerupte aritmic de rasul pe care il stiam atat de bine. Fumai in continuare...si aveai parca intrebarile pregatite. Eu eram pierdut in ochii tai,raspundeam prin simple clatinari de cap. Am fost asa de rusinat cand m-ai intrebat ce-am mai facut dupa tine! Habar nu aveam ce sa raspund...mi-a fost jena sa spun ca cel mult am trait. Tu aveai atatea si atatea povesti : despre locuri vazute si oameni intalniti,lucruri si oamani vazute si intalniti de mine intr-o intreaga viata.
   Inainte ca alarma sa ma aduca la realitate te-am intrebat de ce ma dai uitarii de vreme ce eu nu te dau pe nimeni altcineva. Nu cred ca voi gasi raspuns...nici in vis,nici aici. Dar eu te voi visa ori de cate ori va fi posibil.