Cultivarea uitarii

Nu e nici o protectie pe pamant.Doar oportunitate.Poate sansa.Ocazii sa renuntam la noi,ocazii sa renuntam la ceilalti in ideea ca ne vor astepta.Fiind convinsi ca timpul se dilata.Fiind convinsi ca exteriorul va fi acelasi.Renuntam la visele pe care le traim cu ochii mintii de atata amar de vreme.Suntem in stare sa schimbam comfortul prezentului cu incertitudinea aflata in maine.Ne amanetam sufletul pentru atat de putin.Ne purtam ca niste smintiti,cu mintea sfredelita de mii de intrebari.Ne lasam prinsi in valtoarea denumita de unii viata si nu facem decat sa inchidem ochii in speranta ca se va termina repede.Si chiar se termina repede.Mai repede decat ne-am astepta,mai repede decat ne-am dori.Suntem ipocriti cu noi insine.Punem frana imaginatiei pentru a ne simti cu adevarat singuri in cele mai friguroase luni ale anului.Ne batem joc de poate ultimul acord reusit al unui pianist care reuseste sa trezeasca in noi sentimente cu adevarat umane.Strivim umanismul din noi si ceilalti cu zambetul pe buze si cu ochii goi.Ne uitam,unul pe celalalt.Uitam de noi,uitam de toti.Respiram,sacadat si sigur.Maine vom face acelasi lucru.Chiar daca nu ne vom mai recunoaste chipul in orice ciob de sticla prafuita de vreme.